Maratonul a stârnit de-a lungul timpului nu numai ambiţiile atleţilor, la solicitanta cursă de 42,195 km participând de la persoane de 100 de ani, ori de 180 de kg, până la nudişti, nevăzători, infractori sau gravide. În ceea ce priveşte locurile de desfăşurare, pe lângă competiţiile celebre de la Tokyo, Londra sau New York, s-au organizat maratoane în cele mai inaccesibile zone ale globului, precum în Sahara, pe Everest, la Polul Nord sau pe o insuliţă de 6 km pătraţi... ba până chiar şi în spaţiul cosmic.
Câteva maratoane s-au desfăşurat sub auspicii culturale, altele au avut iz politic, însă, din nefericire, la unele curse s-au inregistrat atât victime, cât şi trişori.
În anul 490 (î.Hr.), solul Philippides a adus vestea victoriei grecilor conduşi de regele Miltiades asupra perşilor. Alergase aproximativ 42 de km de la Maraton - locul luptei, până la Atena pentru a da vestea "Chairete, enikesamen"! ("Am învins!"). Şi maraton a rămas astfel numele întrecerii atletice care se desfăşoară pe distanţa de 42,195 km. Din nefericire, legendarul Philipides nu a fost singura victimă, urmându-l şi alţi alergători jertfiţi pe altarul maratonului.
Primul atlet care a decedat în timpul desfăşurării unei ediţii a Jocurilor Olimpice este un maratonist, portughezul Francisco Lazaro (21 de ani). Asta s-a întâmplat la ediţia din 1912 de la Stockholm, cauza morţii acestuia fiind deshidratarea. În încercarea sa de a transpira cât mai puţin şi implicit de a-şi îmbunătăţi performanţa sportivă, maratonistul şi-a uns corpul cu o soluţie pe bază de ceară. Corpul nu i-a mai putut respira, acest lucru urmând să-i fie fatal. Povestea lui Lazaro a servit drept subiect romanului "Cimitirul de piane" al lui Jose Luis Peixoto.
Continuarea este aici