Marian Chiriac refuză categoric etichetele, atât pecea de erou maratonist pe care i-a oferit-o Discovery Channel, câtşi pe cea de ziarist, deşi practică această meserie din 1990. Aparticipat la maratoanele din Toronto, Atena, Berlin, la cele dinBucureşti şi din ţară de după '93, la cursele din Sahara, Olimp şiHimalaya, şi a câştigat titlul de campion naţional..., dar facetoate astea nu pentru premii, bani sau publicitate, ci doar pentrubucuria alergării.
Nu acceptă eticheta de ziarist, deşi este membru al Asociaţiei deInvestigaţii Media din Balcani, cu diverse colaborări înstrăinătate, deoarece în cei peste 20 de ani petrecuţi în diverseinstituţii din presă a văzut că nu e suficient să crezi că îţitrebuie doar "cinste si gramatică" - vorba lui nenea Iancu - pentrua deveni un bun jurnalist.
Suferinţa- maratonul Toronto
De mic şi-a dorit să alerge la un maraton, iar visul şi l-aîndeplinit acum 24 de ani. În fiecare dintre cele peste 15maratoane alergate a pierdut câte aproximativ 5 kg, dar cursapresupune şi multe alte suferinţe. Dar mai bine să-l lăsăm peMarian să ne povestească despre patimile de la unul dintremaratoanele alergate, cel de la Toronto, în 2008, pe alerg.ro: "Măapropii de kilometrul 30, pe malul lacului Ontario. Deodată măsăgetează o durere în coapsa piciorului stâng, o banală crampă, îmizic. Sunt minute lungi, în care mintea se separă de corp, ea urlă:«Nu renunţa, nu renunţa!», în timp ce biata carne spune: «Nu maipot, nu mai vreau!». De fiecare dată, la acest moment mă întreb dece prefer să mă chinui ca un prost. Dar mereu e ceva care măîndeamnă să merg înainte. Fibrele musculare zvâcnesc dureros, măard, cuţite ascuţite parcă îmi străpung carnea. Dar asta nu etotul. O centură ca de foc îmi înconjoară mijlocul, mă doare tarespatele în zona rinichilor. Asta ce o mai fi? Mă opresc puţin, darnu pierd mai mult de trei secunde. Mintea mea e setată pe «nu teopri, nu te opri!» Când văd indicatorul, care arată că nu mai suntdecât doi kilometri până la finiş, îmi vine să plâng. Lacrimiletrec de colţul ochilor, se amestecă cu transpiraţia şi nu se vede.Gata, trec linia de sosire".
Colegrus, mort pe Everest
Chiriac pare un izvor de poveşti care mai de care mai interesanteiar istorisirile sale devin adevărate lecţii de viaţă pentru toţiromânii pasionaţi de cursa de 42,195 km. "Pe Saşa l-am cunoscut înNepal, cu ocazia maratonului Everest. Avea vreo 40 de ani şi veneade la marginea Siberiei, dintr-un orăşel din apropiere de Irkutsk.Nu ştia nicio boabă de engleză şi cum eu eram singurul care puteasă rostească ceva în ruseşte (deh, vocabular de câteva zeci decuvinte deprins la şcoala generală!), am stat împreună pentru ovreme. Voia să alerge maratonul, dar să şi urce ceva vârfuri dinzonă, chiar dacă nu avea aprobările necesare. Era sfidător şioptimist. La Dingboche, pe la 4.410 metri altitudine, era o ceaţădeasă. Abia vedeai la câţiva metri în faţă şi din acest motiv amdecis să renunţăm să urcăm până în vârf. Saşa a zis însă că vrea sămeargă mai departe şi că se descurcă singur. Nu a mai fost găsitniciodată. Câteva zile a fost căutat de şerpaşi, apoi de poliţie,mai târziu s-a apelat şi la un clarvăzător rus. Degeaba însă". "Kegarne?" este poate expresia cea mai folosită în viaţa de zi cu ziîn Nepal. "Ce să faci?", ar însemna în traducere. "Ke garne"exprimă o filosofie de viaţă, o acceptare a destinului aşa cumeste, chiar şi atunci când e mai greu de acceptat", povesteşteMarian pe alerg.ro despre maratonul de pe Everest.
Diaree şişosete tăiate, ca să nu alunece pe gheaţă
Marian Chiriac este singurul român care a alergat în anul 2009 lamaratonul Everest. La 5.300 m a fost startul, după care cursa acoborât până la 3.800 m altitudine. Perioada dificilă aaclimatizării a început pe la 4.000 de metri, el ajungând acolo cutrei săptămâni înainte de cursă. A dormit numai în cort, iar onoapte nu a putut dormi deloc din cauza frigului (minus 12 grade).Nasul lui a avut cel mai mult de suferit pe timpul cursei. A mâncatlegume, ouă, şi porridge (de atunci nu îl mai suportă), iar după 12zile i se luase de aceeaşi hrană. În ultimele două zile ale curseinu a mai putut mânca nimic, o noapte întreagă a vomat, apoi a avutdiaree, însă el precizează că acestea sunt stări prin care autrecut toţi. În lipsa yak-traks-urilor ca să nu alunece pe gheaţăşi zăpadă, şi-a tăiat nişte şosete pe care le-a pus peste adidaşi.Evident, nu a scăpat de rău de înălţime, senzaţie pe care aresimţit-o pe la 4.900 de metri, restul colegilor lui având aceastăstare pe la 3.500 de metri.
Şortulbuclucaş din Sahara
"În deşert, cam pe la kilometrul 30 al cursei, numai nisip, nisipşi pământ roşu bătătorit şi soare năucitor, nimic în jur, euînsetat şi obosit, dar crâncen în dorinţa de a alerga fără oprire,când… Când mi se întâmplă un lucru neaşteptat, de dimensiunitragice pentru situaţia în care mă aflam… dragul meu şort, pe careîl găsisem într-un magazin second-hand (n.r. - majoritateacheltuielilor de cursă şi le acoperă singur), începe să alunece depe şolduri. Pur şi simplu, se rupsese elasticul. Până când înimensitatea aceea de nisip şi pământ roşu, unde nu era ţipenie deom, îmi apare brusc în faţă… un celofan. O bucată de plastic, dedimensiunea unei pungi, ajunsă cumva pe acolo (adusă de vânt? dehazard?). Am înşfăcat-o febril, am răsucit-o şi am făcut din ea unsoi de funie, de sfoară de nădragi, pe care am înfăşurat-o în jurulşortului meu drag. Şi am ţinut-o tot aşa, până către finiş, când amdesfăcut "sfoara" discret şi am trecut ţanţoş - chiar dacă cudragul meu şort atârnându-mi strâmb - linia de sosire", povesteşteMarian despre maratonul Saharei din 2011.
La 44 de ani, Chiriac se află în faţa unor noi provocări. Cusiguranţă va ajunge din nou pe diferite meridiane ale lumii.
Eroila Discovery Channel
De trei ani, Marian Chiriac a înfiinţat un club al maratoniştilor,iar în 2010 a demarat proiectul "Primul maraton", dedicat celorcare nu au nicio legătură cu alergatul. Discovery Channel a alesşapte români care au avut curajul să-şi trăiască pasiunile lamaximum, alături de nume sonore, precum Bear Grylls şi Ross Kemp.Poveştile lor, redate în serialul "Descoperă eroul din tine", auputut fi urmărite pe Discovery.
Primultitlu naţional, la 43 de ani
A alergat de când se ştie, mai întâi prin pădurile şi dealuriledin Curtea de Argeş, apoi în parcurile şi pistele dinBucureşti.
Prima dată s-a înscris la clubul Locomotiva Bucureşti la vârsta de42 de ani, iar la un an după aceasta, în 2009, a câştigat titlul decampion naţional, deşi a concurat în compania atleţilor foştiprofesionişti. Dar să-l lăsăm pe el să povestească: "Am participatla Campionatele Naţionale Masters, un eufemism folosit pentru ocompetiţie dedicată veteranilor, adică celor care au trecut de 35de ani.
Veteranii reprezintă o lume aparte. Mulţi dintre ei sunt trecuţi de55-60 de ani. Trupurile le sunt mai puţin armonioase, unii au burţisau cărnurile lăsate, picioarele li se mişcă, desigur, greoi.
Când aud clopotul ce anunţă intrarea în ultima tură, simt bruscaripi în picioare, am terminat primul la categoria mea de vârsta:40+".
EmilZatopek, erou al copilăriei
∞se ghidează după sloganul "alerg, deci exist", editează revistaAlerg şi are un site, www.alerg.ro;
∞eroii copilăriei lui au fost, printre alţii, Emil Zatopek,Bikila Abebe, Paavo Nurmi, Spiros Louis, anticul Philippides, dinlecturile despre Jocurile Olimpice, cele mai multe scrise de IoanChirilă;
∞încearcă să meargă numai pe bicicletă, are două, una pentrutriatlon şi alta, cam vechitură şi butucănoasă, poreclită"Mustanga";
∞aleargă în jur de 50-60 km pe săptămână;
∞colecţionează semne de carte şi bancnote vechi şi mai punedeoparte fel de fel de bucăţi de hârtie, cartoane, fotografii;